Cand ti se face dor - pierdut in cantece de chitara

Am ajuns sa ma gandesc zi de zi la ce-mi place cel mai mult sa fac, adica sa ma duc pe munte cu prietenii. Am ajuns sa ma gandesc aproape zilnic la prietenii din club. Mereu mi se face dor sa mai stau cu ei, sa cantam, sa radem. Ascult muzica de munte si ma imaginez departe cu ei, dar mai ales sus.

Totul a inceput ieri de la un telefon intamplator. Si asa am ajuns sa fiu chemat la o “intrunire”a clubului la unul din membrii. Am cam stat pe jar pana s-a facut ceasul sa plec! Dar in fine ajung acolo si parca eram deja alt om, dar nu numai eu: Maria e blonda, Cretu cu claie mai mare decat am avut eu vre-odata, samd. Am stat, am vorbit, am ras, ne-am spanzurat reciproc cu coarda pe care o aveau baietii la ei… De-odata aduc chitara si Maria incepe sa ne spuna ca “venim si noi cu forte noi”. Deja cred ca alt ceva nu mai conta pentru mine, sau poate doar berea din mana. Cantam si imnul nostru preferat, si sobita, si altele. Nu mai stiam cat e ceasul, nu conta ca a-2-a zi aveam pregatire, era prea bine. Mi-a fost prea dor de ei ca sa pelc asa de repede.

Dar la un moment dat ma uit la ceas. Surpriza! Se facuse deja 1 si 15. Am zis gata, in 15 minute plec…s-au facut cam 30 de minute, dar nu am putut sa renunt la chitara si la ei. Acum trebuie sa astept din nou sa ne revedem, cine stie cand… momentan trebuie sa ma multumesc cu cateva melodii puse pe “repeat” care ma duc cu gandul la vremuri mai verzi si “marunte”.

Voi inventa culori!

Din lipsa de ocupatie butonam si tot tastam in plictisul meu nesfarsit. dadeam la vasle pe marele world wide web cand am gasit o replica ce mi s-a parut foarte interesanta. Pe un cont de Y!360 am gasit pe blogul unei tipe replica “BA!!!! viata nu e alb-negru!!!!! “. Sunt de aceiasi parere doar ca, acum, nu stiu sigur daca mai stiu sa deosebesc culorile de non-culori (care cica ar fi alb si negru). Dar sper ca la vara sa scap repede si cu bine de ce ma asteapta (pe mine si pe alti multi viitori absolventi de liceu), si dupa ma apuc de inventat culori noi pentru viata!

“[...]au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!”

In fiecare an, in ultimul sfarsit de saptamana al lunii iulie este la Sighisoara Festivalul de arta medievala. 2007 nu a facut nici o abatere de la aceasta regula. Ajung in Sighisoara cu 2 zile innainte de inceperea festivalului. Asteptam festivalul propriu-zis din mai mutlte motive, dar cel mai important era sa-l vad pe Motu din nou pe scena in piata sigma, unde cu un an innainte ma “alintase” in urma cu un an cu apelativul “costele”, cand, in primul rand fiind, strigam cat ma tineau plamanii “Pitis, noi pe tine te iubim!”. Momentul mult asteptat se apropia. Desi sunt un mare fan folk, nu mi s-a parut nimic deosebit in seara in care stiam ca trebuie sa-l vad din nou. Nu stiu de ce, nici pana acum nu inteleg, aveam emotii, de parca ar fi venit langa mine si mi-ar fi zis cine stie ce. Dar surpiza, Motu nicaieri…

Ajung peste cateva zile acasa, suparat. Povestindu-le alor mei cum a fost la felstival le-am spus si marea mea dezamagire legata de Pitis. Atunci am aflat ca e in spital.

Cam intr-o saptamana urma ziua mea de nastere. Ce sa fac, ce sa fac. M-am hotarat! Iau niste prieteni si mergem la Breaza. Doar odata in viata face omu’ 18 ani. Asa eveniment nu trebuie ratat. Zis si facut. Pe 4 august eram la Breaza. Cand trecem in ziua de 5, la 12 noaptea multe pupaturi, multe urari…era ziua mea, era momentul in care uitam de tot si de toate. Nu o sa uit aniversarea aceea, cand cantam (mai mult crer ca urlam) Hanul ulciorului nesecat si tin minte ca nu ne mai saturat de Nunta (a lu Phoenix). Cand am pus Ploaia care va veni a fost cred cel mai frumos moment, ne-am strans langa foc si cantam…

A trecut si chefu, dormim, ne odihnim, ne trezim, dar mai si plecam p-acasa. Cobor in gara, nimic deosebit, ma sui in tramvai, nimic deosebit, dar cand sa intru in bloc, surpriza, imi suna telefonul. Era cam 3 si-un sfert. Am vazut ca cel care ma suna e tata asa ca am respins apelul. Ajug in casa, si cand intru in sufragerie, primul lucru pe care mi l-a spus tata (cu lacrimi in ochi, desi era ziua mea) a fost :”a murit Motu”. Soc!

Am vrut sa mergem la Bucuresti la inmormantare, dar am renuntat; de ce, nu mai stiu, dar nici nu cred ca mai conteaza. Si acum, uitandu-ma la calendar, vad ca e 5 februarie si imi dau seama ca au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!

A1 - Drumul (partea I)

Primesc intr-o zi un telefon de la o prietena care ma ia la intrebari de preturi si trasee spre cabane pe la munte. Intai ma intreaba de Poaina Izvoarelor, dupa de Diham. Ideea e ca vroia sa plece cu sora ei si inca cineva la munte si m-au chemat si pe mine. Pana sa se hotarasca ei sa faca rezervarea la Diham (pt ca la Poiana Izvoarelor era prea scump) s-au ocupat locurile, asa ca ma suna din nou sa ma intrebe de locatii. Si atunci cu zambetul pe buze le-am spus “Curmatura!”. NIci nu stiau unde e asta. Dar le-am explicat si nu au opus rezistenta. Au facut rezervare (8 persoane). Trenu era din Ploiesti la 5 dimineata. Deci probleme pentru mine…cum sa ma trezesc eu la ora aia? Pan’ la urma vorbesc cu Ionelu si dorm la el. Ne trezi, alergam dupa taxi, ajungem in gara vin si cei din ploiesti pe care ii asteptam. Ne suim in tren si in Floresti s-au suit si restu. tot drumu am facut misto se intruchiparea prostiei (cine stie cunoaste :P) si ascundeam sticla de vin unu de celalalt. Ajungem in Brasov. Asteptam putin si ne suim in “tramvaiul” de Zarnesti (nu de alta, dar ala nu poate fi numit tren). Ajungem in zarnesti si ne indreptam direct spre Gura Raului. Cum ajungem la Gura Raului desfacem Vodka, nu de alta, dar ne intrebam reciproc “crezi co vaaaaaaaa…..” si ceilalti raspundeau :”da, o sa o bea ” plecam si ajungem la Fantana lu Botorg si o luam in sus spre Poiana Zanoaga. Raluca (sora lu’ Carmen) ma injura si urla dupa mine sa merg mai incet..ma rog..i-am asteptat la bancuta sus..dupa i0am asteptat in Poiana Zanoaga. De acolo ne separam in 2 grupuri ca deja nu puteam sa mai asteptam atat, nu de alta, dar ne plictisisem. Ajungem la Curmatura (in cele din urma!!!!!) ii asteptam si pe ceilalti ajung si eu, ne hodimin, o gura de vodka, o tigara si dupa merem la cabanier sa ne cazeze. Ne inmaneaza cheia pe care scria mare “A1″. Intram in camera, si, brrrrr, era frig. Facem focu, bagam lemne - dar asta e deja alta poveste. Mrgem mancam, stam la taclale, un ceai, un vin fiert, o fasole execrabila… dar ce mai conta? eram la Curmatura…

Citeam pe net o chestie misto…

Cati dintre noi/voi/ei stiu ce e aia Internet, ce inseamna WWW? Nimeni, dar toata lumea intra pe net, vorbeste cu prietenii pe mess (e mai ieftin decat la telefon), toata lumea isi ia filme, muzica de pe net. Dar hai sa fim seriosi, numai pentru asta e bun internetul? Am avut sa, sa zic asa, un soc. Aveam nevoie de niste teorie la mate si cu o simpla cautare pe Google m-am ales cu formulele de derivare si de integrare. Foarte interesant. Stam si ne amaram viata ca un profil din lista de prieten de pe HaiFaiv are cu 2 “commenturi” mai mult decat al nostru si ne intrebam de ce (asta asa, ca o continuare la ce a zis Lucian despre Hi5).

Imi place netu si nu stiu cat as rezista fara el. Il folosesc in cele mai diverse situatii…Pe net stau si vorbesc cand nu am cum sa-mi pierd timpul mai bine, pe net intru sa mai caut o poza, pe net stau si scriu bloguri idioate (ca si cel de fata), dar tot pe net aflu de ultimele aparitii in domeniul muzical, in domeniul IT, aflu ultimele noutati in lumea muzicii, de pe net stiu ca Deep Purple a avut probleme cu sunetul la concertul din Romania etc.

M-am chinuit si pana la urma am invatat cat de creez o pagina de internet. Si intr-o zi foarte hotarat imi zic “gata frate, imi fac sait, personalizat. o sa fie tare”. Dar surpriza. Am fost pus in fata celei mai mari probleme si anume :”da’ io ma rog ce scriu pe site-ul ala?” Evident am lasat balta tot site-ul dar pana la urma mi-a venit o idee. Din dorinta de a putea sa arat si altora niste poze, poze de pe unde am fost si ce-am facut (asa ca atunci cand iti cere un prieten poze sa vada si el cum a fost unde ai fost tu si ti-e lene sa le cauti) am facut un site in special pentru poze. Am pus peste 1 000 de poze stranse aproximativ intr-un an (nu ca ar conta numarul) si acum e maricel. Pentru cei curiosi www.belikeus.lx.ro

Ideea generala (asa cum o vad io) e ca folosim netul in mare parte doar ca sa consumam curentul electric…

3 nebuni la Malaiesti - Dupa exact 6 luni (2 ianuarie - 2 iunie) - A doua zi

E impropiu sa spun tot “3 nebuni la Malaiesti”.

Ne-am trezit dimineata, am mancat, am mai stat ce am mai stat, m-am dus de m-am jucat cu cainii de la cabana, dupa care m-am dus de am vorbit din nou cu salvamontul sa stiu daca o pot lua pe Horn sa ma duc la Omu. Mi-a spus ca pot sa o iau fara prbleme, asa ca am zis “Hai si la Omu!” Oricum vroiam sa ajung pe Horn, dar am zis ca ma duc dupa ce se topeste zapada. Am stars cortul, am facut proviziile de apa si am pornit la drum. Era muuuult muuult soare si ne era ff cald. Am baut destul de multa apa pe drum..Cand intorc capul vad ca vine dinspre Predeal un nor mare. Am sperat ca nu vine pana la noi ca stiam ca daca ajunge pana la Horn acolo se opreste. Am ajuns pe platforma glagiara. Superb loc! In toate directiile unde te uitai nu vedeai decat pereti de stanca. Cand sa intram pe Horn ce ajunge din spate norul ala mare si ne baga inbtr-o ceata laptoasa. Intr-un fel era bine ca nu mai puteam de cald. Dar acum era destul de racoare pentru ca eram si pe zapada inghetata…Intram pe Horn si ne izbim cu un drum tare anevoios. Panta abrupta, drum inghetat…Noroc ca unul dintre baieti avea un bat de sky la el si l-am pus la inaintare sa mai adanceasca urmele care deja erau facute. Ne-am chinuit si dupa aproximativ o ora iesim din Horn. Cum am iesit dintre stanci cum am dat de soare. Atunci ne-am izbit de un peisaj superb: Valea Gaura. Ne oprim, dam niste telefaone, bem apa, facem poze si pornim spre Omu. La 2 minute ne intalnim cu 2 tipi (pe la vre-o 50 de ani) care ne-au dinut de vorba in jur de juma de ora. Pornim din nou spre Omu. Nu stiu de ce, dar aveam foarte multa energie in mine si eram mult in fata. Dupa vre-o 20 de minute ajungem pe varf. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma sui pe piatra, lucru pe care asta-vara nu l-am facut din cauza oboselii. Am mai stat ce am mai stat, am admirat peisajul, Valea Cerbului, Drumul pe la Cerdac, Varful Bucsoiu si tot ce se vedea. Am vrut sa mancam, dar pentru ca am hotarat sa trecem si pe la Monumetul Eroilor (Crucea de pe Caraiman) si se facuse tarziu am sarit peste acest mic detaliu cum ar fi mancatul. Asa ca o luam in jos. Era racoare si bine pentru ca eram in umbra muntelui. Ajungem si la Cerdac, trecem si o luam la stanga spre Cruce pe langa Costila. Eram destul de aproape, si se vedea foarte impunatoare langa noi. Dar de-odata se innoreaza si incepe sa picure. Eu m-am speriat avand experieten neplacute cu o luna inainte cu furtuni pe platou, asa ca ne-am oprit de am mancat si am luat-o spre Babele spre telecabina. Dar ploaia s-a dus destul de repede. Asa ca am luat-o din nou spre Cruce. Am ajuns acolo, desi era nou si era o ploaie mocaneasca se vedea Valea Prahovei superb. Am vrut sa fac ce a facut si tata cu multi ani in urma, dar nu aveam timp, asa ca am plecat spre babele sa prindem ultima telecabina. Ne uitam la ceas si vedem ca e destul de tarziu, asa ca am grabit pasul. Pe cei 2 i-am lasat la vre-o 5 minute in spate. Ajung la Balele si imi spune ca ultima telecabina este la 5 fara 15 (adica mai aveam 5 minute sa ajungem). Am urlat dupa cei din spate sa se grabeasca, si exact cand am ajuns langa cladirea telecabinei am vazut-o plecand. Totusi intram si vorbim cu cel de la tichete si ne spune ca mai este o telecabina. Ne-am facut cruce si ne-am dus sus. Am luat telecabina, am ajuns in Busteni si ne-am oprit direct la o bere sa ne racorim ca nu mai puteam de cald. Am mai pierdut dupa timpul prin Busteni si prin gara si ne-am suit in tren. Ne-am terminat repede vinul si am in cele din urma acasa, rupti de oboseala, cu o febra musulara de zile mari dar cu niste amintiri de neuitat, dupa o calatorie de neuitat!!

3 nebuni la Malaiesti - Dupa exact 6 luni (2 ianuarie-2 iunie) - Prima zi

Am zis “Gata! Trebuie sa ma duc la Malaiesti”. Mi-am gasit 2 tovarasi de drum si am zis “Hai pe munte!”. De data asta am vrut sa plecam cu cortul. Am vorbit cu unu’ dintre cei 2 tovarasi de drum sa isi ia cortul cu el. Vineri, 1 iunie, cu o zi inainte sa plecam mergem sa facem ultimele aprovizionari. Niste mancare, unu dintre ei rucsac si izopren, celalalt doar izopren. Fiind vara am zis ca ne permitem sa plecam cu un tren mai tarziu. Asa ca am plecat cu personalul de 8:34. In gara toti colegii mei de clasa asteptau acelasi tren. Plecau in excursie la Sinaia. Unu’ din ei ma intreba unde cobor, si cand ii spun ca o sa cobor in Busteni ma intreaba: “Adica ianintea noastra, nu?”. Dar ma rog…asa sunt ei. Dupa o lunga asteptare ajungem si in Busteni. Acolo o luam spre Sinaia sa facem niste cumparaturi (stiam eu un magazin care da vin bun varsat). Dupa ce luam 2 litri de vin (stiu ca e putin, dar aveam rucsacii grei) facem stanga-mprejur si o luam spre Azuga. Dupa ce merem si merem ajunge la drumul cel mai lung si chinuitor, drumul de 4,2 km, drumul care duce la Gura Diham, drumul care trece prin locurile pe care le detest cel mai mult, trece pe langa multi fitosi de bani gata, pe langa multe masini, pe langa multe gonoaie, pe langa multe gratare si pe langa multi “pantofari”. Dar trecem si de drumul asta. O luam in sus spre Poiana Izvoarelor. Ne oprim pe drum, facem poze, dam si de alti oameni. Dupa o ora ajungem la Poiana Izvoarelor unde stam sa bem un ceai. Dupa o luam usor spre Pichetul Rosu, intram pe Take Ionescu… Drumul mi se parea neasteptat de usor in comparatie cu asta-iarna. Vedeam si marcajele, marcaje pe care asta-iarna nu le vedeam, desi erau vopsite destul de sus pe pomi. Ajungem la prima vale, unde inca era zapada. Trecem, intram din nou in padure, mai trecem de 1-2 vai, si urcam pana la o cotitura. Panta pana la cotitura aia o tinusem minte ca fiind criminala. Nu mi-am schimabt cu mult parerea. Am ajuns intr-un loc unde deja vedeam varful unde trebuia sa ajungem. L-am recunoscut de la departarea aia desi cand am fost asta-iarna nu vedeam nimic de ceata. Am vazut varful de-abia cand am ajuns langa el, dar acum eram sigur ca ala trebuie sa ajung. De unde eram privelistea era mai mult decat superba!! Vedeam printer munti la peste 100 de km departare… vedeam orase si un drum intins ce le unea..Strig odata tare si se aude un ecou puternic… Ma facusem auzit! Ne continuam drumul, ajungem la intersectia cu Prepeleac (drumul care duce la Omu), ajungem si la sarme, dupa care ajungem la ultima pnata care trebuia urcata. Facem poze dupa care eu iar dau un urlet. Se auzeau acum perfect 3 ecouri. Datorita vailor ma auzeam perfect! Ajungem pe varf, bem putin apa si o luam in jos spre Malaiesti. Dam de ultima vale cu zapada, care a fost mai greu de stabatut pentru ca era foarte abrupta. Dar am trecut-o. Eu eram mult in fata celorlalti. Ajung la singurul loc din zona unde sunt sarme, locul unde era sa mi-o fur eu urat asta-iarna. Ii astept acolo si pe cei 2. Cum i-am vazut am plecat, aproape ca fugeam. Eram mai mult decat nerabdator sa ajung la Malaiesti. Cand ma apropii de cabana si ies din padure vad un tip cocosat pe o movila. Cand ma apropii aud ca ma striga “Heviiiiii! Salut moshu. Ce faci?” Era OzZy. Era de cateva ore bune. Dupa vre-o 10 minute apar si ceilalti 2. Punem cortu ne aranjam putin, cand, din senin, incepe ploaia. Ne bagam in cort, stam ce stam si ploaia sta. Iesim mergem, mancam, bem 1-2-3-5-etc guri de vin. Se face seara. Mergem la cabana sa vorbim cu cabanierul. Un tip de la cabana scoate un corn vechi de 130 de ani, sa ne invete sa suflam. Am invatat greu, dar am invatat. Mergem in cabana, mancam, vedem o poza veche facuta tot acolo in care protagonistul principal era chiar Caragiale, mergem la cort, ne punem caciulile, bem niste vin si somn de voie!!

Ce am vrut si ce avem - suntem inculti

Cand or sa citeasca titlul multi dintre voi or sa spuna ceva de genu “poate esti tu ca eu nu sunt” sau cati se vor simti? Lumea a vrut revolutie. Nu le-a placut de Ceausesc si de regimul lor. Au cerut libertate. Au obtinut-o. Acum ce fac cu ea? Isi bat joc de ea. Partea proasta e ca nu isi bat joc doar de ea, ci isi bat joc de ei, isi bat joc de noi, isi bat joc de toata lumea. Partea proasta e ca ei nu isi dau seama de raul pe care il fac sau isi dau seama intr-o masura prea mica si nu ii intereseaza. Am ajuns sa fim ingropati de nimicuri, de persoane care nu stiu ce vor, de persoane care exista doar pentru a respira, de persoane care desi nu reprezinta nimic si nu inteleg nimic se cred superiori, se cred amuzanti si chiar inteligenti. Am vazut in muzeu persoane care nu stiau exact in ce muzeu sunt. Sau care treceau pe langa tot felul de exponate vorbind la telefon ignorand practic ce e langa ei, ignorand anii de munca de langa ei, si pe deasupra facand glume mai mult decat ridicole. Dar acum se pot lauda ca sunt mai culti pentru ca au vizitat un muzeu. Dar oare chiar sunt? De unde pleaca toate aceste probleme? Parerea mea ca din familie, din educatie, din cei 7 ani de acasa. Facem parte dintr-o generatie care a uitat prin ce au trecut romanii acum 17 ani pentru ca ei sa poata sa poata merge la un concert sau pentru a face multe altele. Si din cei care inca stiu, majoritatea sunt indiferenti. “De ce ai facut asta, ca nu e tocmai bine?” si replica vine din scurt si foarte mult gandita “Pentru ca pot!”. Asta ne face mai interesanti, mai culti, mai “smecheri”. Astia suntem. Poate ca macar noi sa ne putem educa copii mai bine. Poate copii nostri or sa aiba parte de un sistem de invatamant mai bun, un sistem care chiar sa-i invete ceva si care sa-i educe, pentru ca asta e cel mai important lucru.

Suntem liberi sa fim prosti!

“Vara la tara”,mereu cu cortu! (si multe baloane)

Mereu cand mergem la Baicoi la Carmen mergem cu corturile (d-aia mergem cand e cald). Si acum, majoratu’ cum era posibil sa-l faca al’fel decat cu corturile? Nu mai aveam farmec daca nu era asa. A fost o petrecere muuuult asteptata. Am vorbit cu colegii sa ne vedem la 5 fara 15 la microbuze. Le-am spus ca nu stiu daca pot sa ajung dar ca oricum ii anunt. Culmea ironiei: am ajuns eu dar ei nu. Nu i-am mai asteptat pentru ca oricum eu mai aveam niste treaba Baicoi pana sa ajung la Carmen. Asa ca am pleca. In jur de 7 fara 20 ajung in cele din urma la Carmen. Toata lumea deja ajunsese. Ma asteptau pe mine sa ii ajut sa mai monteza niste corturi si sa imi montez si eu corturile. (unu’ din corturi era la ei dar nu era nimeni in stare sa-l monteze). Am montat in jur de 3 sau 4 corturi (din 7), timp in care cred k am slabit vre-o 2 kile de caldura. In cele din urma am terminat si m-amminunat. Curtea lu’ Carmen devenise un camping in adevaratu sens al cuvantului. I-am dat cadoul si ne-am asezat la masa ca doar ne era sete. Colegii mei, care desi nu facusera nimic comentau in continuu s-au asezat si s-au pus pe beut. Au inceput sa faca figuri si ifose care mai de care ca vinu nu e bun ca palinca e prea colorata etc, desi toate erau foarte bune. Dupa apare o sticla cu visinata.Buna visinata. Nu a mai durat mult si au inceput sa apara victimele… Primele au fost fetele. Am topait, am cantat, a fost super. Peste cateva ore apare si mancarea. Dupa masa tortu. Colegii mei erau deja mai mult decat “torpilati”. Chiar m-am speriat cand l-am vazut pe unul din ei facand slalom printre pomi beat. Unii

bagat in corturi la somn, altii dormeau pe unde apucau. Dupa m-am bagat si eu in cort ca ma lovise un somn de nu mai stiam de mine, desi nu avea intentia sa dorm, ci doar sa stau putin intins. Chiar daca as fi vrut sa dorm nu as fi putut de ras pentru ca fiecare avea cate o problema. Intr-un cort intrase o radasca si au inceput urlete, stirgate, si care mai de care ca nu mai doarme-n cort. Altu’ care a zis ca doarme in hamac vroia neaparat o perna. Incepuse sa faca negot. Isi dadea patura pe o perna. Fiecare avea deci cate o problema. La un moment dat atipesc dar nu pentru mult timp. Ma trezesc si ii aud pe cei de afara vorbind. Dupa un timp au vrut sa ne dea trezirea cu oale si strachini. Nu stiu cati dormea la ora aia si nu stiu cati s-au trezit din cei care dormeau. In cele din urma dimineata multa lume avea greturi. Sa fi fost de la tort?!?! Ne apucam de facut curat. Bine inteles ca ai mei colegi nu s-au sinchisit sa miste un deget, ba chiar nici nu vroiau sa se dea din drum. Unii au plecat si altii se pregateau si ei sa plece intr-o ora cel mult. Cand sa plece si al-2 -lea furp ne aduce Carmen prajituri (dementiale prajituri!!!!). Toti colegii stateau ca ghiozdanele in spate si mancau prajituri. Pan’ la urma pleaca si ei. Am reusit sa facem si curat si dupa ne-am apucat de strans corturi. Iar cred ca am slabit vre-o 2 kile de caldura. Noroc cu tatal unei colege ca ne-a adus cu masina pana in Ploiesti ca innebuneam de cald. Am avut parte de cel mai bun dus din ultima vreme. Urmeaza episodu’ 2 sper, la Breaza.

Cand Bucegii dau zvon de piatra si izvoare…

Am zis ca daca vine 1 Mai trebuie sa ajung din nou la Malaiesti. Dar nu aveam cu cine. Pana la urma imi gasesc tovaras de drumetie. Nu ajungeam chiar de 1 Mai, dar ajungeam in acel week-end. Trebuia sa plecam sambata dimineata. Vineri dau telefon la cabana sa rezerv locuri. Dar am primit un raspuns, suparator sa zic asa: “Ne pare rau, dar nu mai avem locuri pentru weekend-ul asta de peste o luna”. Daca am auzit corect ar fi fost un concurs de alpinism. Ma rog…Samabta dimineata in gara. Am placat cu un tren mai tarziu decat de obicei ca am plecat cu inca niste prieteni care mergeau pana in Sianaia. In tren am cunoscut 2 tipi din Bucuresti, Andrei si Robert. Am hotarat sa urcam pe Jepii Mari, ca nu aveam nici o idee pe unde sa o luam in sus. Ajungem in Busteni, ajungem la telecabina, ajungem la statia de epurare. Aici aflu ca Robert si Andrei de fapt vroiau sa urce pe Valea Seaca (traseu cam periculos iarna, daca nu chiar imposibil). Am ramas tot 2, eu cu tovarasul meu de drum. O luam in sus, si urcam, si tot urcam. Dupa vre-o 2 ore dam de un ploiestean (ne stiam din vedere), Tep care mai era cu o tipa din Galati (parca). Am avut noroc cu ei, ca ne-au mai ajutat pe ici pe colo cu pioletu’ lor (ca noi nu aveam nici asa ceva). Buun. Dupa vre-0 3 ore jua - 4 ore ajungem la cantonul Jepi. Mare fericire. Intre timp aflasem de la cei 2 bucuresteni ca se intorsesera de pe Valea Seaca si erau si ei pe Jepi. Dar stiam ca sunt la 2 ore in spatele nostru. Tep si toti cei de la canton (ca erau muulti acolo) au mai stat putin si o taiau direct pe platou, pentru ca vroiau sa ajunga la Omu. Eu cu Andrei am fost la Piatra Arsa, sa vedem si noi ce-i p-acolo. Dar am plecat imediat cand am vazut baritai hotelu. Am taiat-o prin padurea de jnepenis. Cand ajungem la banda galbena ne-am intalnit cu cei de la canton. Tep cu Andreea (tipa din Galati) erau insa mult in fata. Noi ne-am continuat drumul spre cabana Caraiman. M-am certat cu Andrei ca i-am spus sa nu mai ocolim mergand spre babele, sa o taiem direct printre stalpii de telecabina. El nu nu nu si nu. Intre timp s-a facut cerul negru si a inceput sa dea cu o mazarica nenorocita rau de tot. S-a pus si pe vant…Tot vantul batea dinspre Omu, adica din fata. Pe drum ne intalnim din nou cu Tep. Se ducea la Piatra Arsa pentru ca la Babele nu mai aveau locuri si tot de la Babele i s-a spus ca nici la Caraiman nu mai sunt locuri. Am dat repede telefon la Caraiman si ni s-a spus ca sunt cate locuri vrem noi. Dar ei totusi s-au dus la Piatra Arsa pentru ca isi facusera rezervare. Cel mai rau ne-am speriat in momentul in care s-a auzit un traznet. Nu mai stiam pe unde sa scoatem camasa. Am grabit pasul cat am putut, dar vantul nu era tocmai prielnic. Dupa cel mult jumatate de ora ajungem la cabana. Ne cazam, ne schimbam de hainele mai mult decat ude si ne ducem sa mancam. Cand ne-am uitat pe geam, ce sa vezi…soare. Nu mai era nici un nor, era o vreme splendida. Au venit si baietii din urma noastra. Au ajuns la exact 2 ore dupa noi. A-2 -a zi ei au coborat pe Jepii Mici (aveau si ceva echipament) si noi am plecat cu un tip Andrei si o tipa Andreea (ambii ploiesteni), cooptati la cabana. Am taiat platoul pana la baza sportiva unde ne-am oprit de am mancat. Era mult soare si era cald. Am stat acolo ce am stat. Am asistat si la o recuperare cu elicopterul. A aparut un elicopter care a aterizat langa niste tipi pe langa miorita si au luat pe cineva. Ne-am pus si noi in miscare. Cand am inceput sa ocolim miorita s-a pus pe vant tare si incepuse si sa ne picure putin, dar s-a oprit repede. Cum am vazut cota 1400 am luat-o in pe vale in jos, nu mai conta pe unde mergem. Am ajuns la 1500 unde am baut un suc (mare greseala - scump si expirat). De la 1400 si eu si Andrei (cel cooptat la cabana) am zis sa coboram cu microbuzul, ca ala nu e drum de facut pe jos; prea multi papucari si prea multe gunoaie. Ajunsi in sinaia ne-am despartit. Eu cu Andrei (cel cu care am plecat din Ploiesti) am mers la mine la Breaza cu microbuzu’ asta pentru ca de-abia trecuse trenu. A fost superb, ceva de neuitat. A fost periculos pe Sil si pe platou cand a traznit, dar s-a meritat. Cel mai mult mi-a placut cum se vedea Busteniul noaptea de la cabana…asa o priveliste nu vezi in fiecare zi!