“[...]au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!”

In fiecare an, in ultimul sfarsit de saptamana al lunii iulie este la Sighisoara Festivalul de arta medievala. 2007 nu a facut nici o abatere de la aceasta regula. Ajung in Sighisoara cu 2 zile innainte de inceperea festivalului. Asteptam festivalul propriu-zis din mai mutlte motive, dar cel mai important era sa-l vad pe Motu din nou pe scena in piata sigma, unde cu un an innainte ma “alintase” in urma cu un an cu apelativul “costele”, cand, in primul rand fiind, strigam cat ma tineau plamanii “Pitis, noi pe tine te iubim!”. Momentul mult asteptat se apropia. Desi sunt un mare fan folk, nu mi s-a parut nimic deosebit in seara in care stiam ca trebuie sa-l vad din nou. Nu stiu de ce, nici pana acum nu inteleg, aveam emotii, de parca ar fi venit langa mine si mi-ar fi zis cine stie ce. Dar surpiza, Motu nicaieri…

Ajung peste cateva zile acasa, suparat. Povestindu-le alor mei cum a fost la felstival le-am spus si marea mea dezamagire legata de Pitis. Atunci am aflat ca e in spital.

Cam intr-o saptamana urma ziua mea de nastere. Ce sa fac, ce sa fac. M-am hotarat! Iau niste prieteni si mergem la Breaza. Doar odata in viata face omu’ 18 ani. Asa eveniment nu trebuie ratat. Zis si facut. Pe 4 august eram la Breaza. Cand trecem in ziua de 5, la 12 noaptea multe pupaturi, multe urari…era ziua mea, era momentul in care uitam de tot si de toate. Nu o sa uit aniversarea aceea, cand cantam (mai mult crer ca urlam) Hanul ulciorului nesecat si tin minte ca nu ne mai saturat de Nunta (a lu Phoenix). Cand am pus Ploaia care va veni a fost cred cel mai frumos moment, ne-am strans langa foc si cantam…

A trecut si chefu, dormim, ne odihnim, ne trezim, dar mai si plecam p-acasa. Cobor in gara, nimic deosebit, ma sui in tramvai, nimic deosebit, dar cand sa intru in bloc, surpriza, imi suna telefonul. Era cam 3 si-un sfert. Am vazut ca cel care ma suna e tata asa ca am respins apelul. Ajug in casa, si cand intru in sufragerie, primul lucru pe care mi l-a spus tata (cu lacrimi in ochi, desi era ziua mea) a fost :”a murit Motu”. Soc!

Am vrut sa mergem la Bucuresti la inmormantare, dar am renuntat; de ce, nu mai stiu, dar nici nu cred ca mai conteaza. Si acum, uitandu-ma la calendar, vad ca e 5 februarie si imi dau seama ca au trecut 6 luni, dar pare mult mai mult!